Iubim, urâm, ne iubim, ne urâm, alergăm, ne ascundem, omorâm și dăm viață dar niciodată nu recunoaștem. Ne ghidăm după instincte mascate de tentative de rațiune, pentru că tot ce gustăm are gustul nostru și pentru că rațiunea are culoarea ochilor noștri dar noi tot nu recunoaștem.
Și încă ne căutăm dar sublimul esenței noastre rămâne în bătaia de copite a cailor sălbatici pe pământul uscat. Sufletul este sălbatic și blând și în ploaie și în soare, are ochi mari și lucioși, aleargă chiar și atunci când pământul este uscat și praful orbește, când e noroi, când e apă, când e gheață și nu refuză niciodată călătoria sau sentimentele și trăiește din plin și lumina și întunericul. Cum sublimul ființei noastre izvorăște din fiecare zvâcnire a sufletelui la bine și la rău, superbul simțământ al vieții, puterea de a făuri o lacrimă din tristețe sau fericire rămâne sângele nostru.
Și pentru că puterea de a simți îngroașă seva evoluției, deschide ochii, ascultă, simte iubirea, ura, frica, mândria, curajul fără regrete, fără rușine.
Sufletele noastre nu sunt decât cai sălbatici care mor în hamuri, fiți indulgenți cu libertatea pentru ca este armă și remediu.
